Eva Tofalvi: "A fost o onoare și o mândrie să fiu port-drapelul României de trei ori!"

Nagano e amintirea cea mai plăcută, e prima ediție a Jocurilor Olimpice la care lua parte. Era fascinația unei participări la doar 20 de ani. Și chiar dacă a trecut cel mai mult de atunci, pentru Eva Tofalvi (43 de ani), amintirile parcă au rămas cele mai vii în minte.

De Salt Lake City nici nu vrea să-și aduca aminte, spune că s-a greșit tot atunci, pregătire, plan de antrenament. Nu mai vrea însă să se încarce negativ, a suferit destul la vremea respectivă.

Vancouver 2010 a fost cea mai mare șansă de medalie pentru româncă. Visa, spera, trăia și respira pentru asta. Ei, căreia îi plăcea atât de mult în poligon, a greșit atunci o țintă importantă. Și totul s-a năruit. A venit locul 11, repetându-și performanța de la Nagano 1998.

Eva Tofalvi a trecutîn revistă toate edițiile la care a participat, ce loc reprezintă fiecare în inima sa. Sunt amintiri pe care le va păstra vii toată viața pentru că înseamnă enorm.

"A fost ceva fantastic. Japonia, altă cultură, foarte departe. A fost prima și singura deplasare în Japonia. Japonezii sunt foarte diferiți de europeni. Oameni sensibili, de foarte bun simț, și după 25 de ani am avea ce învăța de la ei. A fost cel mai bun rezultat al meu. Neștiind ce înseamnă o ediție de Jocuri Olimpice, nu am avut emoțiile pe care le-am avut la celelalte participări. Aveam 20 de ani, nu știam cu ce se mănâncă sportul. Totul era nou, frumos, Satul Olimpic, poligonul, traseul. Trei săptămâni pentru mine Japonia a fostdoar un vis frumos".

"Venisem cu ștafeta locul 6 la Campionatele Mondiale înainte de Jocuri și ne gândeam, de ce să nu recunosc, chiar la o medalie. S-a greșit însă foarte mult în pregătire. A fost așa un <over training>, o supraîncărcare. Când ne-am dat seama, era pre târziu. Altă greșeală, cu trei zile înainte de concurs ne-am dus la altitudine. A fost greșeala decisivă. După 200 de metri nu mai puteam, simțeam că s-a terminat cursa pentru mine. A fost un eșec atât de mare pentru mine, că nu mai doream să vin acasă! Pentru că mi-era rușine de rezultat. A fost o lecție de viață. America nu mi-a plăcut. E frumos în SUA, atât de mult îmi place America, încât am rămas acasă!", a încheiat zâmbind Tofalvi. A fost prima ediție în care Eva a fost port-drapel.

"Italia este una dintre țările mele preferate. Ca și organizare, cred că a fost cea mai slabă din cele șase Jocuri Olimpice la care am participat. A fost prima ediție la care am participat cu ștafeta și ne-am dat seama că acolo ar fi mult mai ușor să obținem un rezultat bun. Am venit însă pe locul 14"

"A fost o altă ediție reușită, din toate punctele de vedere. Mi-a plăcut foarte mult. De atunci mi-am propus ca într-o zi să mă întorc în Canada, să revăd acea zonă. E minunantă. Îmi place să călătoresc, iar Canada a rămas pe listă. Am mai fost în Canada, dar vreau din nou, din nou și din nou. Cred că la 32 de ani aveam vârsta optimă să fac un mare rezultat".

"Despre ruși, jos pălăria! Și acolo am avut șansă de medalie. Eram o atletă matură, am încercat să scot toate greșelile. Am ratat însă un cartuș, a fost o greșeală umană, altfel aș fi avut medalie. La 36 de ani, nu e puțin, de la un concurs la altul te recuperezi mult mai greu. Dacă aveam la 30 de ani și mintea de la 36, cu siguranță aveam medalie. Am rămas cu gustul amar că am fost de atâtea ori foarte aproape și nu am ajuns niciodată acolo sus".

"Uitându-mă înapoi, nu știu cum am reușit calificarea. Aveam 39 de ani și mă băteam cu fete de 20 de ani. A fost foarte greu, am vrut să arăt că se poate. Am reușit, dar costul a fost mare. Psihic, fizic, m-am consumat foarte mult. Am scos o fată de 21 de ani, o estoniancă, una care are rezultate foarte bune acum".