#Voce Eroii fotbalului pierdut

"We have our game and this is more important than football". Am auzit-o acum ani buni, într-un video-documentar realizat de Danny Dyer, actor, scriitor, dar cel mai important, fan al lui West Ham, deși a jucat roluri în chipul marii rivale, Chelsea. M-a marcat. Venea din partea unui membru Grobari, Partizan Belgrad, un tip cu alură de IT-ist, ochelari cu ramă neagră, groasă, chel, scund, căruia i-ai fi cerut să îți instaleze Windows-ul decât să îl fi rugat să îți povestească de vreo deplasare pe la Split sau Novi Sad.

Belgrad e capitala Serbiei și fosta capitală a Iugoslaviei, un oraș de aproape 2 milioane de locuitori ce e despărțit de răul Sava. Bun, și de diferențe politice ori de religie. Dar nimic nu separă conglomeratul asta mai bine(ori mai rău) decât fotbalul. Partizan și Steaua Roșie. Negru și Roșu. Armata și Poliția. "Veciti Derbi" sau Derby-ul Etern, cum ne place să îl alintăm. "A alinta" iată, e, poate, cel mai duios cuvânt pe care un om îl poate folosi referindu-se la ceea ce sârbii privesc că pe un război de gherilă, iar când pronunți cuvântul "război", în zona asta a Balcanilor, nu prea glumești.

Era mai, '90, în Zagreb, actuală capitală a Croației, când "talpa" lui Zvonimir Boban aplicată unui organ de ordine avea să dea semnalul unui conflict iminent, în special după căderea lui Tito. Adversarul? Steaua Roșie Belgrad, probabil una dintre cele mai valoroase echipe de pe Bătrânul Continent, la acea vreme. Asistând neputincioși la o descărcare de nervi ce avea să culmine cu violente în tribune și nu numai, printre "actorii" acelui meci avea să se găsească și Miodrag Belodedici. Acesta își amintea că suporterii lui Dinamo le adresau amenințări cu moartea, apogeul terorii atingandu-se odată cu ruperea unui gard din peluza gazdelor și cu decizia arbitrului de a trimite, temporar, echipele la vestiare. Temporar a fost pentru undeva la două ore și jumătate. "M-am temut pentru viață mea. Îmi amintesc meciul că și cum ar fi fost ieri.", declara cel supranumit de noi așa de gingaș și elegant, "Căprioară".

Debutul unui razboi de independența, iar baza de suporteri grei ai echipelor-fanion din țările-surori avea să vină în prima linie. Nu prea vezi asta oriunde, nu? Oricât de mult s-ar uri, nu găsești asta în Italia, ori în Spania sau Anglia. Balcanii aveau să ia foc și fotbalul avea să își găsească locul în prim-planul tabloului. Trupele bine-pregătite ale lui Zeljko Raznatovic, cunoscut lumii drept Arkan, aveau să se transforme din top-boys ai stadioanelor în freedom fighters ai țării, cunoscuți mai târziu că fiind parte din "Tigrii lui Arkan". E, desigur, vorba despre Deljie, sau "Eroii" ori "Brave Boys" în traducere liberă de orice constrângere. Nu îți ia mult să ghicești de unde își iau numele.

Steaua Roșie Belgrad, în pofida războiului, a dus o campanie demnă de a fi povestită nu nepoților, ci mai ales celor ce au pierit în focurile conflictului, câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1991, după un parcurs în care Savicevic și compania le-au cam râs în nas vesticilor. Neuchâtel Xamax, Bayern ori, în finală, Marseille, au fost victimele unei Stele care strălucea peste Bătrânul Continent mai ceva precum a făcut-o cea a Bucureștiului, atunci când echipele din Anglia fuseseră expulzate, după episodul Heysell.

Nici Partizan nu stătea prea rău în acei ani, memorabile fiind partidele împotriva britanicilor, în 1984, contra englezilor de la Queens Park Rangers, unde, după un 2-6 în Regat, trupa în care strălucea regretatul Drăgan Mance a întors scorul, un convingător 4-0, ori legendarul meci împotriva scotienilor de la Celtic, unul dintre cele mai spectaculoase din istoria europeană, când sârbii aveau să înscrie golul calificării în ultimul minut de joc, la Glasgow, într-un 4-5 ce avea să le aducă calificarea în faza următoare a defunctei Cupe a Cupelor.

Și cum mă găsesc pe bancheta din spate a taxiului ce mă duce spre Marakana a Balcanilor pentru eternul și prea marele derby, îmi vin în minte cuvintele "IT-istului", "...we have our game", confirmate imediat de șoferul mășinii care, când aude că o să fiu prezent la meci, mi se adresează îngrijorat, "Fight-fight, bum-bum!" făcându-și palmele pumni într-un gest care te convinge că sigur nu urmează o piesă de teatru sau un spectacol de balet.

O pleskavita și două Jelen mai târziu, mă găsesc în mijlocul vulcanului care mă face să înțeleg de ce am ajuns acolo, încă o dată, căutând ceva ce "acasă" nu mai găsești. Magazin de meci așezat pe scaun, torțe aprinse în peluza alb-roșie, obișnuitul "foc de tabăra" al celor de la Partizan, stadion plin cu două ceasuri înainte de meci. Fotbalul pierdut, în două cuvinte triste care îmi amintesc de anii '90 și începutul de mileniu pe stadioanele prăfuite de comunism ale Bucureștiului. De la puștiul care tot încearcă să atragă atenția părintelui și până la părintele care tot încearcă să termine de înjurat adversarul, atmosfera este plină de un balcanism romantic, presărat cu trupe de securitate și pompieri, pregătite pentru adevăratul duel de azi, cel din tribune.

Nu au trecut 20 de minute din meci și, parcă că un efect de oglindă, rivalitatea din peluze coboară și pe gazon, unde arbitrul împarte cartonașe în stânga și în dreapta, în ceea ce avea să fie și singură faza notabilă pe care chiar am urmărit-o. Stadionul erupe când suporterii-rebeli desprinși din Grobari reușesc să găsească o breșă pentru a pătrunde în sectorul "neutrilor", mai exact tribună întâi, iar popcornul ăla nu mai pare chiar o prioritate pentru adolescentul de lângă mine, care se face un salt în direcția celor de la Partizan. Cu membrii ai Delje escaladând gradene și rânduri de scaune, pare că se ajunge spre un război civil în toată regulă, iar forțele de ordine par puțîn depășite de situație. Se oprește meciul, se intră la cabine, se dau anunțuri prin stație, "bombele" zburdă dintr-o parte în altă a stadionului.

O seară obișnuită pentru Eternul Derby sârbesc, o confruntare care transcende jocul în sine, pentru că Balcanii au sângele fierbinte și Steaua Roșie-Partizan este mărturia vie, iar astăzi este episodul cu numărul 207.