#VOCE Versurile unui fotbal romantic

Muzica și fotbalul. Două lumi pe atât de diferite, pe atât de similiare, care au ca numitor comun motivul ăla pentru care pleci spre un concert sau duminică, pe stadion. Emoția. Iar când tot cocktailul ăla se găsește într-un pahar în formă de cizma, numit Italia, totul e mult mai dulce și înțepător.

Era un octombrie târziu și mă aflăm pe stadionul Luigi Ferraris(Marassi), la finalul unui Derby della Lanterna, Sampdoria-Genoa, când am auzit acordurile unei piese care m-a făcut să mă îndrăgostesc de vocea lui Rino Gaetano. "ll cielo e sempre piu blu" și aveam să aflu că răsună la fiecare final de meci pe Marassi, la meciurile lui Samp. Iar versurile ei au acea răzvrătire de tifoso italian, de om a carui singure rigori sunt abonamentul stagional și ristretto-ul matinal.

Na na na na na na na na na na" și așa am părăsit stadionul genovez, întipărit în minte cu perlele lui Gaetano mai mult decât cu driblingurile lui Quagliarella.

Dacă parcurgi două sute de kilometri mai spre nord și ai drum(?!) pe "bătrânul" stadion Rigamonti din Brescia, e posibil să dai peste o canzonetta populară italiană, Madonnina dai riccioli d'oro, cântată des în peluza tifoseriei echipei locale. Aici e vorba despre o statuetă a Fecioarei Maria care a dispărut, iar oamenii locului cer ajutorul celor ce au sculptat-o să o readucă înapoi pentru că oamenii să aibă la ce se închină. Toată legendă asta e cântată de bresciani și adaptată la tabloul ultra'. Iar asta o poți vedea doar în țările cu adevărat pasionate de calcio.

Anii '80 au fost cu adevărat magnifici în peisajul muzical italian, cu nume ca Al Bano și Romina Power, Ricchi e Poveri, Ornella Vanoni sau Giuni Russo în prim-plan. Post-revoluției române, rar găseai un puștan care să nu fredoneze "...sono un italiano", refrenul făcut atât de cunoscut de către Toto Cutugno. Ricchi e Poveri replica cu "Sara perche ti amo" și a fost suficient pentru Curva Sud Milano să adapteze câteva versuri și, mai apoi, să răsune pe un întreg San Siro, "Che confusione, sară perche tifiamo".

Repertoriul stadionului milanez e printre cele mai bogate din peninsula, iar verișorii de la Inter au contribuția lor. "Pazza Inter Amala" se auzea în difuzoare înainte de meciurile nerrazzurilor, preluate de întregul stadion, iar asta până de curând, în epoca atât de hulita de fanii hardcore ai lui Inter, cea a lui Antonio Conte, care a avut o cerință expres în a schimba piesa din debutul meciurilor. Nu pare că i-a priit, ce-i drept.

Nu se putea fotbal cu muzică sau muzică cu fotbal fără a aruncă o ureche și spre Cetatea Eternă, unde nu se dispută numai Eternul Derby fotbalistic dintre AS și Lazio, ci mai e și cel al imnurilor celor două echipe. Giallorossi, pe de o parte, au un repertoriu vast, condus de "Roma, Roma" a lui Antonello Venditti, ce poate face până și o găînă să aibă trăiri de om, și desăvârșit de cântecul peluzei romane, preluat de la Rita Pavone, "La partita di pallone", scris în 1962, al cărui refren spune mai totul despre discuțiile de weekend din familiile italiene, "per che, per che, la domenica mi lasci sempre sola...".

Lazio, de cealaltă parte, nu putea lasă celebrul vultur să zboare fără a fi acompaniat de o coloana sonoră pe măsură, "Vola Lazio, vola", în această mândrie bianco-celestă ce face față tot mai greu superiorității rivalei din oraș.

În patria Toscanei, cu oricine ai ține, trebuie să recunoșți că ești în fieful Fiorentinei și nu mică mi-a fost mirarea când, la un debut de sezon, am avut ocazia să ascult poate cel mai puternic imn, cu siguranță printre cele mai vechi, creația maestrului Marco Vincio, "Oh Fiorentina", cu ale sale valențe medievale ce te trimit direct cu gândul la Ordinul Marzocco, înaintașii actualei Peluze Fiesole. Și, cu mândria specifică toscanilor, ți se va șopti că este cântat în cea mai pură și curată limba italiană.

Se întâmplă că artiștii locali să fie cei care dau imnul sau măcar cântecul ce deschide sau închide un meci, ce e ascultat la victorii mari, cât și la înfrângeri dureroase. Din această categorie fac parte două orașe ce se urăsc de moarte pe plan fotbalistic, Verona și Napoli. În fieful Scaligeri, Umberto Smaila și Nini Salerno au compus, la finalul anilor '70, Verona Beat. Piesa, când a fost scrisă, nu avea nicio legătură cu fotbalul, iar titlul derivă din numele unei reviste ce se ocupă cu muzică beat ai anilor '60. Vorbește de libertatea compozitorului, trimite la un concert umanitar organizat de George Harrison și amintește de vechile mașini, acum de epoca, care circulau pe străduțele cochete ale Veronei. Dar a fost acel Scudetto câștigat de Hellas, în 1985, spre stupefacția întregii țări, care a făcut piesa cunoscută la nivel național, pentru că buteii au adoptat-o și, de atunci, este un simbol al triumfului înfășurat în galben și albastru.

În Napoi e greu să găsești pe cineva să descrie mai bine orașul decât versurile regretatului Pino Daniele, parcă decupate din vederile ce țâșnesc din tomberoanele din Lungomare di Margellina, "Napule e mille culure, Napule e mille paure", și ce moment emoționant a fost când întreg stadionul, la acea dată San Paolo, a cântat asta la unison, la moartea lui Daniele, în 2015. Puțin mai puțin iubit decât Dumnezeul orașului, Diego Maradona.

Fie că pleci din serie D, treci prin intermediarele C și B, și ajungi la vârfului fotbalului italian, din vârful Cizmei și până aproape de "genunchiul piciorului", de la spumegul Adriaticii din zona Bari și până la coastele liguriene ale Genovei, Italia mustește a muzică, bun gust și mult, mult fotbal, toate așezate în versuri parcă scrise de Ennio Morricone și desavarsite de bolognezul Lucio Dalla.