Napoli, repetabilă speranță

Îl găsești la poalele Vezuviului și se prezintă drept al treilea mare oraș al Peninsulei, după Roma și Milano.

Dacă așezarea geografică are că reper celebrul vulcan, iar cea istorică orașul dispărut, Pompei, Napoli este asociat de întreagă lume cu pizza margherita, mafia camorista și Diego Armando Maradona.

Cum ajungi în Napoli, te lovesc scuterele infinite, imaginile cu El Pibe D'oro și graffitiurile cu însemnele celui mai violent grup al echipei locale , Bronx Napoli. Oamenii sunt ospitalieri și nu prea, dacă rupi pe limba lor, te apreciază și-ți explică cu plăcere, dacă încerci o altă te dirijează prin semne ,iar dacă vorbești engleză ori franceză, se fac că nu exiști. Drumul de la aeroport până în gara centrală îl parcurgi în 20 de minute contra unei valori de 3 euro. Pășit în Stazione Centrale ești întâmpinat de româncele venite pentru a duce la rang de artă cea mai veche meserie din lume și de terasele minuscule ale cafenelelor cu specific napoletan.

Plimbarea de seară pe străduțele din Napoli mă duce cu gândul la filmele cu comisarul Cattani, iar motorino care trec de fiecare dată în grabă îmi lasă un fior rece pe șira spinării. În oraș ai mai multe șanse să o întâlnești pe Whitney Houston decât să găsesti un colț de stradă fără un imens morman de gunoi. Boemi fiind, napoletanilor nu prea le pasă de acest aspect, eu doar mă gândesc ce oportunități ar avea săracul Prigoană.

Mergând ușor în sus pe via Duomo și ajuns într-un final în Piazza Plesbicito, mi se face brusc pielea de găînă. E piață marilor bucurii.Bucuriile anilor '80 și '90, perioada de glorie a echipei de fotbal, SSC Napoli. E piață în care napoletanii au sărbătorit Scudetto și Cupa UEFA în '89 și '90.

Ajuns într-un restaurant de familie și vorbind cu unul dintre patroni, dar și cu câțiva localnici, ajung la concluzia că Dumnezeu pe pământ chiar există. El se găsește în Napoli, Italia și se cheamă Diego Armando Maradona. Când aduci vorba de argentinian, lumea se da un pas în spate , apoi pleacă capul în semn de respect pentru cel care i-a adus în prim-planul fotbalului european. Mergând mai departe cu discuția despre El Pibe D'oro și fotbal, mă gândesc că zeitatea lor nu se află în cer, ci pe pământ, la firul ierbii, cu fapte atestate documentar. Dacă întreagă Italie ar fi fotbalul într-un singur trup , cu siguranță Napoli ar fi inima lui.

Luni dimineață e agitație mai mare că de obicei. Mă gândesc că e din cauza traficului și lumea abia se dezmorțește după weekend, însă câțiva recunosc că toată forfota se datorează venirii în oraș a dușmanilor de marți din Liga Campionilor, Chelsea Londra. Rivalitaea dintre englezi și italieni își are rădăcinile în cea mai mare tragedie a fotbalului modern, Bruxelles,Heysel , Liverpool-Juventus ,'85 când 39 de fani italieni au murit din cauza ambuscadei create în incinta stadionului, iar ura dintre cele două națiuni a depășit demult spectrul fotbalistic. Mâine va fi un nou prilej pentru suporterii celor două echipe să-și demonstreze superioritatea și sigur că vor ieși scântei. Față în față se află unele din cele mai violente brigăzi ale celor țări, 'top boys' ,cum le place englezilor să spună.

21 februarie, Ziua Z pentru fotbalul napoletan. Cea mai importantă partida din ultimele două decenii se joacă în câteva ore, iar posturile de televiziune sunt acoperite numai cu imaginile celor în care 'mafiotii' își pun toate speranțele : "Matador" Cavani, "Pocho" Lavezzi și slovacul cu alură de punker, Marek Hamsik. Trioul care i-a adus până în optimile competiției și care napoletanii speră să-i ducă acolo unde doar "Mâna lui Dumnezeu" a reușit.

Două "Bira Moretti" și o margherita și am plecat spre boat-ul care duce din Capri înapoi în peninsula, unde în trei ore se da startul marelui meci. Copii de grădiniță și seniori octogenari, deopotrivă,se strâng în portul principal. Fără excepție, fularul alb-bleu la gât, semn că inima 'leului' napoletan bate până în Capri și insulele din jur, iar rămășițele palatului lui Octavian Augustus pot depune mărturie.

"San Paolo" din Napoli este templul fotbalului napoletan, templu în care domnește spiritului lui Maradona, dar alții sunt gladiatorii acum. Cu două ore înainte de meci cobor la stația de metrou Campi Flagrei, și mă îndrept spre stadion. E greu să nu ții cu Napoli numai când vezi ce sentimente trezește în oameni. Mi se spune că Napoli e o stare spirit, un tel în care cred toți napoletanii și nu numai. Intrarea în incinta stadionului prin Curvă A îți aduce aminte de vremurile de glorie ale peluzelor românești, vremuri starpite de ciocoii vechi și noi ai fotbalului nostru: tineri care încearcă să escaladeze garduri pentru a pătrunde în stadion ,orte de ordine care se comportă îngăduitor cu cei care, până la urmă, dau fond și culoare spiritului napoletan.

Peluza A este formată din porțiuni cu locuri pe scaune,dar și în picioare. Ca-n vremurile bune ale fotbalului romantic. Când Curva A și B sunt umplute până la refuz, începe spectacolul. Imnul echipei este cântat la unison de întreg stadionul și nu există napoletan să nu cunoască versurile.

Fanii englezi sunt exact în stânga mea, despărțiți de un sector de 30 de metri și două rânduri groase de plexiglas. Încearcă timid să acopere fondul sonor, moment în care corul de fluierături dinspre tifosii italieni își face simțită prezența. Pe stadion, și mai mult că sigur și la kilometri depărtare.

În momentul în care echipele au pătruns pe teren, mi-aș dori să aud imnul Ligii Campionilor, din motive lesne de înțeles, dar fanii echipei gazdă au o altă părere. Imnul compus de Nino D'angelo răsună până în Sicillia și înapoi. "Forza Napoli, vinci per noi" se aude din apropierea mea și jocul începe pe fondul coregrafiei celor din CURVA B și torțelor aprinse la noi în sector.

Meciul are un istoric demn de peripețiile și banii cheltuiți pentru a-l putea vedea live. "Leii" napoletani întorc scorul de 2-1 până la pauză, prin reușitele gladiatorilor momentului , Lavezzi și Cavani, ultimul cu o reușită care a adus aminte de mult discutată "mâna a lui Dumnezeu".De asta dată, a fost umărul Lui.

Pauza aduce cu ea mult entuziasm, încredere, Borghetti în sticluțe de plastic și injurii la adresa celor veniți din "Inglaterra". Nu sunt uitați dușmanii de o viață, torinezii: "Juventini, pezzi di merda" și repriză a două poate începe. 3-1 pentru napoletani cu golul lui "El Pocho" cu încă o oportunitate de a majoră scorul și suporterii visează cu ochii deschiși la îngenuncherea imperiului creat de Abramovici.

Finalul partidei îi găsește pe napoletani îmbrățișându-se după care același imn cântat la unison cu fularele deasupra capului. O atmosfera cum numai la napoletani găseșți. Ce suporteri! Ce atac! Ce Cavani! O echipa inferioară pe hârtie team-ului din Albion, dar care a jucat cu sufletul împinsă de la spate de 60 de mii de fanatici. "11 leoni" era steagul fluturat la Curvă A. Asta și-au dorit suporterii să aibă în teren. I-au avut. Cu vârf și îndesat.

Extazul e la el acasă în jurul stadionului, și mă îndrept spre autobuz fredonând celebrul refren al anilor '90

Asta deși eroul serii este un alt argentinian, Lavezzi. Un bătrânel cu fularul lui Napoli se uită, zâmbind, către mine. El chiar l-a văzut pe Maradona.

Astăzi, la aproape 10 ani de la acel meci de poveste, Napoli visează iar cu ochii deschiși, după un start de sezon fulminant, deși în teren nu mai e nici Hamsik, nici Cavani, nici măcar "fiul Vezuviului", Lorenzo Insigne. În Serie A ori în Liga Campionilor, într-o grupa în care se mai regăsesc două britanice, "leii" lui Spaletti merg la Amsterdam pentru înfruntarea cu Ajax pentru a se înfruntă cu un alt fotbal-spectacol, dar care poartă marca lui Cruyff, iar bătrânelul acela care chiar l-a văzut pe Maradona jucând speră că va fi acesta sezonul în care favoriții sai vor ridica un nou trofeu.