#VOCE Ronaldo, un trofeu mondial, o tunsoare și mii de scuze

Frizerița era consternată, se uita la mine cu niște ochi mari și nu mai știam pe unde să scot cămășa. "Pe cap, dacă m-ai tunde!" ziceam în gând, în timp ce uimirea ei tindea să devină cronică. Ochii aceia mari la dorința adolescentului în devenire, "copil" după alte criterii, de a fi tuns că idolul sau. Până la urmă, gândeam că nu sunt singurul. Precis a mai vrut cineva să își lase coada lui Baggio sau creastalui David Beckham. Nu am cedat, ea a făcut-o, dar nu înainte de a-și chema și câteva colege, probabil din concediu, să vadă minunea.

Ronaldo jucase minunat până la acea semifinală cu Turcia. Înscrisese deja 5 goluri și părea că sezonul ratat din cauza accidentării e dat uitării. Posterul mare din camera parcă prindea viață cu fiecare reușită a Fenomenului. Da, a tresărit la primele, iar la golul acela marca înregistrată, din meciul cu Costa Rica, parcă a și dansat. Marșul spre trofeu părea en-fanfare, dar asta se întâmplase și cu 4 ani mai devreme, când totul a mers șnur până la acel blestemat meci cu Franța, care trebuia să fie al lui, și care, pierdut în față lui Zizou și compania, a fost tot despre el.

De data asta, Ronaldo se maturizase, trecuse la Internazionale și impresiona Italia cum o făcuse și cu verișoara iberică. Avea, însă, Mondialul din Coreea și Japonia la orizont și doar o victorie-revanșa față de turneul francez îl putea mulțumi pe deplin. Iar acum, Selecao părea mai solidă ca oricând, cu un Rivaldo care se va dovedi a fi servantul ideal pentru Ronnie, cu Ronaldihno dublând geniul celor doi, cu o defensivă fără cusur, cum mai rar i s-a întâmplat Braziliei, dar și cu un Scolari pe banca, cu alt entuziasm decât seniorul Zagallo, antrenorul din '98.

Și toate astea în timp ce, la mii și mii de kilometri distanță, puștanii abandonaseră pixul cu care scriau pe tricou "9 Ronaldo" și treceau la tricourile aduse cu surle și trâmbițe în piețele centrale ori centre comerciale. Asta pentru cei mai norocoși. A avea un tricou cu numele lui Ronaldo în acele vremuri era ca și cum l-ai fi apucat de picior. Pe el. Pe Luis Nazario de Lima. Capitalismul nu dădea pe răscoale, iar vreo replică originală era aproape imposibil de găsit. Când am ieșit în cartier prima oară cu tricoul galben simțeam că pot să urc câteva trepte de vârstă și să îi provoc pe cei mari, că pot să încerc "bicicletă" de zeci de ori și de tot atâtea ori să îmi și iasă, cam asta venea odată cu maglieta Carioca. Asta și o cromatică ce definește parcă mai bine decât orice acel "joga bonito", unul din cele mai de succes exporturi ale Braziliei.

Și venise ora semifinalei cu revelația turneului, Turcia, ajunsă în premieră în faza asta a competiției. Inspirația lui Rustu, cel manjit pe față ca un soldat rebel, reușitele lui Hakan Sukur sau munca lui Hassan Sas aduseseră Imperiul Otoman la un nesperat pas de marea finală. Dar în fața lor se afla o selectionata pe care o descoperisem în '94, când Romario și Bebeto erau responsabilii cu "samba do Brasil". De data asta, alții erau actorii principali.

Cum se aliniau la mijlocul terenului pentru intonarea imnurilor, căutăndu-l cu privirea pe Ronnie și, mai apoi, găsindu-l, îmi frec bine ochii fiindcă ceva nu era în regulă. "Ce e chestia aia din capul lui? S-a tatuat? Ce om se tatueaza în cap?!" îmi zic, implorând în gând cameramanul să mai pună o dată imaginea pe el. Și o face. Acea pată, de fapt, era o smoc de par, dându-mi impresia că s-a terminat bateria mașinii cu care a încercat să se radă și nici vreo priză nu era în jur. Comentatorii partidei lăsaseră deoparte aspecte precum formațiile de joc ori locul de disputare al partidei, totul se învârtea în jurul lui Il Fenomeno, iar de această dată nu mai era vorba despre drinblingurile fine sau ruperile de ritm venite parcă din altă galaxie. Nu, acum era acea porțiune capilară care ne intrigă pe toți, de la pustanul din fața televizorului dintr-un apartament din România și până la suporterii prezenți la acea ora pe Saitama din Japonia.

"Tricou am, mai trebuie să mă tund așa" îmi zic, parcă vrăjit de ineditul situației. Nu îmi plăcea nespus, dar era Ronaldo, ori știe el ce face, nu? Știe de ce a făcut asta, doar e un geniu. Mă îngrijora puțin o eventuală reacție a mamei, dar încă o dată, e Ronaldo, iar dacă lui i se va trece cu vederea, ar trebui să se întâmple la fel și cu mine, copiindu-l pe el. Până la urmă, cât de rău putea fi, școala incepea abia în septembrie, iar calendarul arata un 26 iunie.

Ronaldo a dat golul victoriei în acel meci, insiruind patru adversari și marcând cu șpițul în colțul lung, în stilul lui Adi Ilie, golul din meciul cu Columbia '98. A mai avut și alte ocazii, dar până la urmă, a dus Brazilia acolo unde chiar îi e locul, în finala mondială. Iar restul, după cum se știe, e istorie. Două goluri în poarta marelui Kahn, pentru un triumf sud-american pe pământ asiatic în față Germaniei și o Cupa Mondială dominată de Extraterestrul Ronaldo și Selecao.

Și un record doborât, al golurilor all-time marcate la turneele finale mondiale, record depășit în 2014 de Miro Klose.

Au trecut anii, părul amândurora a crescut, lăsând în urmă acea halucinantă tunsoare, iar Ronaldo mi-a demonstrat de ce a fost un geniu, așa cum credeam și atunci. "Toată atenția a fost pe acel breton, au uitat toți de problemele mele musculare, nimeni nu s-a mai concentrat pe asta, dar eu am putut să mă concentrez la joc." Și iată cum idolul copilăriei a reușit să mă facă să fiu mândru și să zâmbesc complice la douăzeci de ani de la memorabilul sau Mondial și excentrica mea alegere. A mea și a altor milioane de copii din întreagă lume, printre care și Neymar, și a mamelor în fata cărora si-a prezentat Ronnie scuzele după atâta timp.

Nu a fost totul în zadar, mama, până la urmă, nu se întâmplă în fiecare zi să primești scuze de la cel mai mare atacant al sportului jucat în ritm de dans de Brazilia.