Alex Crișan este una dintre vocile care însoțesc în acest an acțiunea de la Campionatul Mondial de Snooker pe canalele Eurosport. Pandemia de coronavirus i-a răpit bucuria și satisfacția de a arbitra în calificările Mondialului de la Sheffield, iar cel mai valoros arbitru român de snooker glumește că acesta “este și motivul pentru care am fost atât de mult timp prin studio”.
Practic, la ediția 2020 au fost selectați preponderent arbitri din Regatul Unit, tocmai pentru a scăpa de calvarul deplasărilor și al restricțiilor. Din afara granițelor au mai ajuns doar germanul Marcel Eckardt, un tânăr arbitru promovat de regretatul Brandon Parker, căruia i-a fost încredințată finala, World Snooker Tour reușind să creeze și o frumoasă poveste în jurul evenimentelor din ultimul timp, olandezul Jan Verhaas – arbitrul care fusese desemnat să supervizeze practic întreaga operațiune a calificărilor și Desislava Bozhilova, din Bulgaria, o țară care nu a înregistrat un număr prea mare de cazuri de infectare cu coronavirus.
Alex Crișan a urmărit întreaga acțiune de la Campionatul Mondial, a împărtășit din poveștile adunate pe circuit, iar acum vine încă o dată alături de fanii snookerului din România, cu o analiză cuprinzătoare a tot ceea ce a însemnat până acum ediția 2020, la #SearaDeSnooker.
Snooker
Câștigătorul ediției a patra a turneului Marius Ancuța Classic este Babken Melkonyan!
ACUM 8 MINUTE
Eurosport: Este o ediție de Campionat Mondial de la care lumea nu prea știa la ce să se aștepte, din cauza pandemiei și a pauzei competiționale prelungite. A fost snooker de bună calitate, de foarte bună calitate sau mai degrabă un snooker sub nivelul altor ediții, un snooker de vacanță?
Alex Crișan: A fost snooker de foarte bună calitate. De ce? Pentru că jucătorii au venit odihniți. Spunea și Barry Hawkins la un moment dat că pandemia i-a făcut poftă de snooker. El nu mai pusese mâna pe tac de vreo trei luni. Toți aveau nevoie de competiție. În izolare, cine a avut masă acasă s-a antrenat, dar la un moment dat își punea întrebarea: ok, mă antrenez, mă antrenez, dar pentru ce mă antrenez? Să facem ce? Pentru că nu avem unde să jucăm. Și John Higgins a spus același lucru, că a fost o competiție puternică. Toți au jucat ca la antrenamente. De asta am avut și atâtea break-uri de peste 100 de puncte. Au fost multe break-uri bune. Și cele de peste 50 de puncte au fost foarte multe. Kurt Maflin cu John Higgins – a fost spectacol! Kyren Wilson împotriva lui Judd Trump – un meci reușit, cu multe break-uri. Nivelul ridicat – pentru că au avut dorința să joace.
71 de break-uri de peste 100 de puncte s-au reușit până în acest moment la Crucible. Recordul pentru o ediție a fost stabilit în 2019: exact 100 de break-uri de peste 100 de puncte
Ce i-a lipsit lui Judd Trump pentru a-și apăra titlul?
Cred că norocul. Dar nu a fost nici acel Judd determinat. La Campionatul Internațional, prima competiție a sezonului la care a participat și pe care a și câștigat-o, îi mergea jocul brici, îi reușeau niște lovituri spectaculoase, lovituri incredibile chiar și atunci când jocurile nu erau câștigate. A avut dreptate când a spus că anul trecut în primele tururi la Campionatul Mondial s-a chinuit, dar apoi ceva s-a întâmplat și a mers jocul mai mult în favoarea lui. Cât despre acest an... degeaba a încercat să facă o paralelă, era clar că nu joacă bine. Eu mi-am dat seama că nu joacă bine de la Championship League, prima lui competiție în condiții de pandemie. A fost foarte aproape să fie eliminat chiar în prima rundă. Clar, nu juca ceea ce trebuie.

"Judd Trump a fost la 60%. Dacă nu intervenea pandemia, avea șanse de peste 90% să câștige"

Judd Trump a fost totuși jucătorul sezonului, cu cele șase titluri obținute în turneele de puncte – un record. La cât la sută față de nivelul arătat până la întrerupere a fost Judd Trump la Crucible?
60. Eu așa l-am văzut, la 60%. 70% ar fi mult. Dacă nu intervenea pandemia și aveam Campionatul Mondial în aprilie-mai, atunci când era programat în mod normal, cu siguranță avea șanse de peste 90% să câștige Campionatul. El juca altceva și juca altceva și față de ceilalți.
Lumea se aștepta la foarte multe surprize, jucătorii anunțau că vor fi foarte multe surprize – ne gândim la declarațiile lui Selby, Robertson sau Higgins. În primele două tururi însă, statistic, ediția 2020 a fost la media obișnuită a ultimelor zece ediții de Campionat Mondial.
Da, într-adevăr, nu au fost multe surprize.
Cum explici acest lucru și în ce măsură ar putea fi considerată o ciudățenie semifinala dintre Wilson și McGill? Și-ar fi avut locul o astfel de semifinală la Crucible fără pandemie?
Este greu de spus dacă și-ar fi avut locul. Dar, având calificările înainte, era normal să avem pe cineva din calificări în sferturi, chiar semifinale. Iar McGill este jucătorul venit din calificări. Sunt opt zile dure, e o competiție al naibii de grea, mult mai grea decât Campionatul Mondial propriu-zis, când ajungi pe tabloul de concurs și ești mai relaxat pentru că deja ai reușit ceva. Ai câștigat 20.000 de lire sterline, ai încă 20.000 de lire sterline în cont și asta poate însemna că mai rămâi încă un sezon sau chiar două sezoane în circuit. Calificările au avut un nivel foarte ridicat și am putut să vedem acest lucru, pentru că Eurosport a transmis în premieră calificările. Anul trecut am avut povestea lui Gary Wilson ajuns în semifinale, anul acesta îl avem pe McGill. Trebuia să avem o poveste de genul acesta. Singurul lucru care mă surprinde puțin este acela că McGill nu dă niciun semn că ar fi obosit, deși a jucat foarte mult snooker. A jucat calificările, apoi a jucat 67 de jocuri din 69 maxim posibile, până să ajungă în semifinale.

"De la McManus și Higgins, McGill a împrumutat un joc tactic formidabil"

Care este “secretul” lui McGill?
Are 29 de ani, dar joacă de la 8 ani. La 10 ani era deja campion al Scoției și a avut un mentor foarte bun, care l-a îndrumat pe calea cea bună. Allan McManus. Încă îi este alături. A avut și un al doilea mentor foarte bun, John Higgins. Se antrenează foarte des împreună și toți sunt la un nivel foarte ridicat. De la McManus și Higgins, McGill a împrumutat un joc tactic formidabil. Așa a rămas agățat în meciuri până când le-a câștigat. Pentru că meciul cu Maflin nu l-a jucat senzațional. A avut poate și un pic de noroc, dar a rămas agățat!
Mergem mai departe, la o poveste clasică deja pentru Crucible: John Higgins a trăit o nouă decepție. Anul acesta nu a mai fost înfrângere în finală, ci break maxim urmat de eliminare în același meci. Mai poate John Higgins să trăiască an de an astfel de decepții?
Da, da, mai poate. Pentru că și-a schimbat rutinele. Nu se mai antrenează acasă. El făcea ca Mark Williams, se antrena acasă, mai lovea câteva bile, se mai ducea până la bucătărie, se mai ducea în stânga și în dreapta. Dar și Mark, și John Higgins au făcut același pas. Nu se mai antrenează acasă, se antrenează la club și se antrenează competitiv. În John Higgins încă există dorință de victorie. John Higgins nu cred că se va retrage prea curând. M-am bucurat că am avut parte de break maxim la Campionatul Mondial. La câte break-uri mari au reușit toți, chiar mă așteptam și speram să fie un break maxim. E ok și din punct de vedere financiar, 55.000 de lire (n.r. - 40.000 de lire sterline bonusul pentru break-ul maxim, plus 15.000 de lire premiul pentru cel mai mare break). Dar trebuie să spun și că mă așteptam ca în meciul lui cu Kurt Maflin, Higgins să fie învins de acesta, pentru că jucase formidabil. Știu potențialul lui Kurt Maflin de mult timp. La el, este o problemă mentală, are o barieră pe care nu o poate trece încă. Poate că are dreptate Jimmy White când spune despre el că este "un jucător part-time". Pentru că are atitudinea aceea: 'ok, mă antrenez, mă antrenez, mă antrenez, vin rezultate, rezultate, rezultate, dar pe urmă am nevoie de pauză'. Nu menține nivelul sus, constant, iar asta e marea lui problemă. În meciul cu McGill a jucat oribil, a fost pe lângă subiect total. Dacă în meciul cu Higgins a fost pe la 98% din potențial, în meciul cu McGill a fost la 15%, până în 20%.

Pronostic pentru finală: "O să îi supăr pe fanii lui..."

Semifinala dintre Wilson și McGill are un iz de finală pentru locul doi. Cât crezi, totuși, că își va spune cuvântul uzura mentală pe care o acumulează învingătorul de pe jumătatea cealaltă de tablou – fie că e Ronnie O’Sullivan, fie că e Mark Selby, faptul că au avut, practic, numai dueluri cu alți campioni mondiali în ultimele tururi? Vor putea să păstreze avantajul?
Da, pentru că și Mark Selby, și Ronnie O’Sullivan sunt jucători care au mai jucat finale de Campionat Mondial și știu să gestioneze presiunea. Este foarte ușor să îți fugă mintea când știi că poți câștiga 200.000 sau 500.000 de lire. E o miză uriașă - și în clasament, și financiar. Nici Kyren Wilson, nici Anthony McGill nu au mai fost în finală. Iar pentru ei va fi o reală presiune să nu se gândească la trofeu. Am mai văzut treaba asta când David Gilbert, ajuns în finală la Openul Mondial, în 2018, putea lua primul său trofeu. Îl conducea pe Mark Williams cu 9-5 și a fost învins în joc decisiv. A fost exact momentul acela în care a știut că are nevoie de un singur joc, când s-a relaxat, crezând că poate să îl câștige, dar s-a împiedicat. Pur și simplu s-a împiedicat în fața liniei de sosire.
Mai departe - și o să se supere fanii lui Ronnie pe mine - dar eu mă aștept să fie o finală între Kyren Wilson și Mark Selby, pentru că Selby rămâne agățat. Nu contează cât de bine joacă adversarul, el tot timpul "fură" jocuri. Iar Ronnie în startul meciului cu Selby nu a mai jucat la fel de bine ca în primele runde. Pentru că Mark Selby nu joacă deschis. Mark Williams practică același nivel de joc, dar joacă deschis. Selby joacă opusul, pentru că știe că poate.

"Cu Ronnie, așa se întâmplă mereu"

Ronnie O’Sullivan a avut acea medie senzațională de doar 13 secunde pe lovitură în meciul din primul tur. În ce măsură influențează și viteza arbitrului de la masă viteza jucătorului și obținerea unei astfel de medii?
Da, contează, pentru că trebuie să ții pasul cu jucătorul întotdeauna. Bine, cu Ronnie O’Sullivan este puțin mai special. Pentru că Ronnie, întotdeauna, merge primul. De exemplu, dacă te poziționezi pentru a recupera bila neagră, întotdeauna îl lași pe Ronnie să plece – tu fiind în spatele jucătorului, un pas în dreapta. Îl aștepți întotdeauna să plece înaintea ta și apoi te duci după bilă. Evident, asta te face mai lent. În momentul în care tu ajungi la buzunar, să iei bila, el deja este pe următoarea lovitură și te așteaptă să o pui pe punct. Dar ăsta este ritmul lui și, noi arbitrii, cu toții știm asta. În momentul în care îi tai calea lui Ronnie, să fii tu primul, iar el trebuie să te ocolească, se enervează. Te lasă o dată, de două ori, de trei ori, apoi începe să râdă de tine pe masă. Alege să execute lovituri în colțuri opuse, tot timpul, ca să te pună în offside, să nu te mai poți poziționa bine. Eu am pățit-o prima dată când l-am arbitrat. Noi, arbitrii, mai râdem uneori că atunci când îl arbitrăm pe Ronnie și el e într-o formă formă de invidiat ne trebuie role în jurul mesei ca să-i facem față. Și poate nici atunci nu ești suficient de rapid. Dar afectează și calitatea arbitrajelor. Pentru că ai nevoie de 2-3 secunde ca să poți repoziționa bila colorată pe punct exact acolo unde e nevoie. În momentul în care te grăbești și nu ai timpul necesar, s-ar putea să afectezi puțin și postavul. Și atunci o să apară o gropiță mai mare în jurul punctului și bila s-ar putea să nu mai ruleze la loviturile lente pe traiectoria indicată, să mai fugă un pic într-o parte.
Asta ar putea duce și la ratări la bila de pe punct?
Nu, când ratează Ronnie... La nivelul lor de joc, e o bilă pe care pot să o bage dintr-o groază de unghiuri cu ochii închiși, o ratează pentru că se gândesc la următoarea lovitură sau caută un carambol.
În concluzie, a avut Ronnie în primul tur un arbitru iute, rapid?
Da, la o medie de 13 secunde pe lovitură s-a mișcat rapid și arbitrul!
În meciul cu Mark Williams, în ultimul joc, câți jucători ar fi avut inspirația să întrebe și să insiste în fața unui arbitru cu experiența lui Jan Verhaas, pentru acel free-ball, și câți l-ar fi făcut să își întoarcă decizia?
Nu l-a făcut să își întoarcă decizia. Potrivit regulamentului, orice jucător poate cere arbitrului să verifice, chiar și plasamentul unei bile colorate. Situația lui Jan Verhaas nu a fost o situație tipică. A fost un free-ball extrem de greu de acordat. Pentru că e vorba de cel mult un milimetru la ce a avut el de judecat. Noi, acasă, sub nicio formă nu puteam să ne dăm seama, din niciun unghi de filmare, nici dacă puneau camera pe linie cu bilele respective, dacă este sau nu free-ball. Doar punând acele bile roșii. Acele bile roșii nu le poți lipi de bilele ce ar putea obstrucționa traiectoria, pentru că riști să le miști. Le poți pune doar foarte, foarte aproape. Teoretic ar trebui să încapă doar un fir de păr între ele.
Dar el mai avea o problemă. Lungimea mesei. Cele două bile pentru care trebuia să verifice poziția Jan Verhaas erau la o distanță foarte mare, cam 3,5 m. Trebuie să ai o acuitate vizuală extraordinar de bună. Cu siguranță Ronnie vede mai bine ca Jan Verhaas, e normal, jucătorul vede mult mai fin decât vedem noi, arbitrii, care de regulă vedem de sus loviturile. Nu l-a influențat în niciun moment pe arbitru, dar este normal ca jucătorul să ceară să verifice. Iar Williams, de exemplu, a avut încredere deplină în ceea ce se întâmpla la masă. Și el putea interveni, dar a preferat să lase lucrurile așa. Să nu se înțeleagă cumva că Jan Verhaas și Ronnie ar avea ceva unul cu altul la masă. Ei sunt buni prieteni. Tatăl lui Ronnie, de exemplu, a fost de multe ori în Amsterdam și a mers printr-o mulțime de locuri cu Jan Verhaas. Chiar și Ronnie a fost în Olanda și Jan Verhaas i-a fost ghid. Ei au crescut împreună, Jan îl știe pe Ronnie de când era un copilandru și avea potențial. Sub nicio formă nu a influențat.
A mai fost o decizie greu de luat de către Jan Verhaas, la un Campionat Mondial cu Mark Selby la masă, în care nimeni nu a putut să își dea seama dacă a atins sau nu bila neagră în momentul în care încerca să o împingă doar. Sunt niște decizii grele pe care trebuie să le iei la un moment dat și asta a fost o decizie grea și foarte importantă la momentul respectiv. Era 12 la 10, aproape de final de joc, mai ales după ce Mark Williams mai devreme recunoscuse un fault, la bila galbenă, ceea ce nu cred că toți jucătorii profesioniști ar fi făcut. Un fault pe care numai el și-a dat seama că l-a comis, nimeni altcineva nu avea cum.
Snooker
S-au tras la sorți tablourile de calificări și cel principal la "Marius Ancuța Classic 2021"
22/09/2021 LA 13:36
Snooker
#ETalks cu Rareș Sinca, dublu câștigător al trofeului Marius Ancuța Classic
22/09/2021 LA 13:26