#DORdeSPORT “Macarena” și cea mai dulce victorie a lui Andre Agassi: momentul Atlanta 1996

De la Andre Agassi, doar Rafael Nadal a mai reușit performanța de a câștiga cel puțin o dată toate cele patru titluri de Mare Șlem, plus aurul olimpic. Lui Rod Laver, Roger Federer și Novak Djokovic le lipsește medalia din metalul cel mai prețios la simplu, la Jocurile Olimpice.

Ziua de 3 august 1996, Andre Agassi și-o va aminti mereu. Pentru o lume întreagă, este ziua în care “Macarena” devenea "number 1" în topurile muzicale americane și "evergreen"-ul pe care se mai dansează cu foc și în ziua de astăzi. Pentru lumea tenisului, 3 august 1996 este ziua încoronării unui Agassi tuns la zero, cu barbă neagră și ochi înlăcrimați. Pentru Andre, 3 august 1996 este ziua celui mai dulce triumf și ziua care i-a salvat cariera, așa cum notează ESPN.

Atlanta 1996 era doar a zecea ediție a Jocurilor Olimpice moderne (din 26 disputate) la care tenisul își făcuse loc în programul oficial de concurs. Pentru sportul-alb, unul care se mândrea cu statutul de sportivi profesioniști câștigat atât la masculin, cât și la feminin, relația cu Jocurile Olimpice era una complicată și deloc prioritară. Faima, banii și prestigiul se obțineau la cele patru turnee tradiționale de Grand Slam, apoi contau Finalele de sezon, ori turnee istorice, precum cel de la Roma.

Începând cu 1928, tenisul a fost scos din programul olimpic, iar revenirea sa a fost consemnată abia în 1984, ca întrecere demonstrativă. Victoria lui Stefan Edberg din 1984 a convins, așa că tenisul a revenit cu drepturi depline la Olimpiadă. Totuși, în 1988, la Seul, aurul i-a revenit surprinzător cehoslovacului Miloslav Mecir, sportiv cu doar două finale de Grand Slam în întreaga carieră, care în semifinalele de la Jocuri l-a învins pe Edberg. Apoi, Barcelona 1992 marcase un eșec total din perspectiva întrecerii masculine de tenis: căldura și zgura extrem de lentă aleasă ca surpafață au făcut ca doar un jucător din Top 11 să atingă faza sferturilor de finală - Goran Ivanisevic. Edberg, Muster, Chang, Forget, Bruguera, Stich sau Sampras căzuseră pe capete în primele tururi, iar în cele din urmă Ivanisevic a fost eliminat și el, deși vedeta echipei-debutante a Croației chiar își dăduse sufletul pe teren, fiind răpus de oboseala acumulată după patru meciuri consecutive de cinci seturi. Elvețianul Marc Rosset avea să câștige aurul din 1994 (în Grand Slam-uri însă nu se poate lăuda decât cu o semifinală la Paris la simplu și un titlu la dublu).

Participarea lui Andre Agassi la Atlanta era o lovitură de imagine. Pentru omul înregimentat de Nike cu un contract în valoare de 100 milioane de dolari, pentru SUA – care avea să devină începând cu acea ediție forța numărul unu a sportului, instalându-se în fruntea clasamentului pe medalii câștigate, dar și pentru tenisul masculin – având în vedere faptul că pentru prima dată în istorie aurul avea să meargă către un star cu palmares de “categorie grea” (Andre avea trei trofee de Mare Șlem în palmares la momentul respectiv și atinsese deja și borna 1 ATP), deschizând calea către victoriile atât de frumoase ale lui Nadal (2008) sau Murray (2012 și 2016). Desigur, tenisul feminin avea o situație ușor diferită, Steffi Graf punând Jocurile Olimpice la egalitate cu Grand Slam-urile încă din 1988, însă nu poate fi ignorat faptul că “ora exactă” în tenis avea să se mai dea încă mulți ani de către tenisul masculin.

Din biografia sa, “Open”, reiese clar faptul că în sufletul și în mintea lui Andre Agassi s-a dus mereu o bătălie între dorința de a-și mulțumi tatăl și nevoia sa de a evada de sub autoritatea dictatorială și adesea înfricoșătoare a părintelui său.

Andre a fost mereu “cel care a reușit dintre cei numiți Agassi”: când Emmanuel Agassi și-a fixat ca obiectiv să crească un campion în tenis pentru a face bani, trei frați mai mari ai lui Andre au eșuat înainte ca Andre Kirk Agassi să reușească. Iar per total, înainte ca un Agassi să strălucească în sportul mondial, a venit mai întâi eșecul lui Emmanuel Agassi, ca pugilist al Iranului, apoi ca luptător în gale murdare și sărace din periferiile americane. Agassi Senior participase în două rânduri la Jocurile Olimpice, în echipa Iranului, în 1948 și 1952, fiind învins de fiecare data încă de la primul meci. Emmanuel Agassi a fugit apoi în Statele Unite, unde a sperat că va găsi succesul în ring, însă în cele din urmă tot ce a obținut a fost o filosofie “furată” de la un antrenor de box, cu care l-a biciuit necontenit pe Andre: “arde-i creierii” - adică lasă-l pe adversar să te lovească cu arma lui numărul unu și arată-i că nu poate să te învingă cu ea. Andre Agassi a reușit să își construiască o carieră strălucită în baza acestei filosofii, iar la Atlanta reușea să îndrepte palmaresul familiei sale la Jocurile Olimpice, mergând până la capăt în fața propriilor suporteri.

Sezonul 1996 a fost unul dificil pentru Andre Agassi, un sportiv care mai mereu s-a confruntat cu demoni interiori.

1995-ul fusese de vis, cu o serie fulminantă de 26 de victorii consecutive, urcarea pe primul loc și un bilanț stelar de 73 de victorii și doar 9 înfrângeri. Însă finala pierdută la US Open, pe final de an, îi demolase întreg universul, îi retezase încrederea și îl aruncase în angoasă. Peste aceste probleme ale sportivului Andre Agassi, se adăugau“turbulențe” din viața personală.

În primele patru turnee ale anului 1996, Andre fusese învins doar de conaționali: de Sampras, de Chang – de două ori, dar și de Luke Jensen, aflat în afara Top 400 mondial! Agassi și-a regăsit inspirația la Miami, însă avea să ajungă la Jocurile Olimpice după patru turnee consecutive în care nu reușise decât cel mult o victorie pe tablou.

Pete Sampras și Boris Becker, marii rivali ai lui Andre, declinaseră participarea la Jocurile Olimpice, motiv pentru care Agassi chiar trebuia să câștige.

Cu tot sprijinul entuziast al tribunei, lui Agassi, declarat principal favorit al tabloului, nu i-a fost simplu la Atlanta. În primele cinci meciuri, disputate pe sistem două din trei seturi, ajunsese de două ori în decisiv, cu italianul Andrea Gaudenzi și sud-africanul Wayne Ferreira. Din fericire, în semifinală, în fața indianului Leander Paes (126 ATP), s-a regrupat, impunându-se cu 7-6, 6-3, atingând forma maximă pentru finală, unde Bruguera i-a fost victimă sigură, când s-a jucat în sistem „cel mai bun din cinci seturi”.