#VOCE Anii de dezamăgiri nu ne-au făcut să uităm a iubi

Echipa națională a fost și ea mereu prezentă în povestea scrisă cu tușe subtile pe tabla vremurilor, considerată ani la rând un elixir menit să acționeze împotriva tuturor loviturilor dure și traumatizante, tristeților nemăsurate sau eșecurilor amare. Echipa națională a fost acea poezie rostită simultan de toată țara, poemul de dragoste și de succes al celor care au avut bucuria și norocul să îi fie contemporani acelei generații de magnifici care a dus sportul și faima românească la un alt nivel.

Anii însă au trecut, iar trecerea lor, în ciuda rezultatelor sărace, nu au fost nici pe departe neobservați. Fiecare eșec coroziv a dozat tragicul, iar fiecare succes hegemonic a reaprins euforia, căci fiecare cădere în abis a fost urmată de o ridicare în glorie.

Este toamnă în calendare și momentul reîntâlnirii cu echipa națională a României este atât de aproape. Este aici, la o lungime de undă și la o bătaie de inimă. Este toamna visurilor noastre, în care trebuie să fim ancorați doar în prezent și atât. Trecutul recent zdrobește suflete, dar viitorul le înalță. Prezentul este aici pentru a ne agăța de el și pentru asta nu avem voie să conjugăm viitorul la timpul trecut.

Luna iunie a adus suferință la puterea a treia după înfrângerile dure și pe care am fi vrut să nu le cunoaștem contra celor din Bosnia și Muntenegru, iar palida fericire de la golul lui Bancu și extazul din finalul meciului cu Finlanda sunt singurele repere pe care le avem înaintea ultimelor două meciuri din grupă.

Prezentul este aici pentru a ne demonstra că nu este niciodată în zadar să visezi, să te lași pe mâna instinctului, purtat de extazul tribunei și de frenezia gazonului, să visezi dincolo de unde pot ochii minții să vadă și bătăile sufletului să pulseze, în acel infinit în care am zăcut după ce am ratat calificări la rândul la turneele finale și din care ne-am ridicat amintindu-ne că „buletinul” de suporter nu este compatibil cu acea stare.

Am tot ratat calificări după calificări din 2016 încoace și parcă uneori ne dăm seama că am și uitat cum este să înceapă un turneu final cu noi pe afiș. Am ratat și mereu am plecat capul, am plâns noi în tribune și ei pe gazon, am blamat și am criticat, dar ne-am amintit că de fapt singura echipă pentru care am muri și pe care nu am lăsa-o niciodată, indiferent de ce zice lumea, ar fi naționala noastră.

Am trecut prin iad, căci pe acolo era singurul drum cu sens unic către rai, spre raiul nostru, al fanteziilor încă tinere și al speranțelor încă neobosite. Poate nu de puține ori am fost împinși să ne întoarcem, dar era clar că nu mai exista o astfel de cale, căci ar fi fost neregulamentar orice pas făcut înapoi. Trebuia urmată calea, căci acolo începea magia: în tribună, în locul acela din care nu am mai fi dat jos mâna de la inimă.

Prezentul doare, dar nu este durerea aceea care te face să dezertezi, ci dimpotrivă te îndeamnă să treci prin foc, să simți cum te arde, dar nu te ucide. Este durerea pe care suntem condamnați să o trăim, durerea care te sparge în mii și mii de cioburi, care acționează oriunde, dar mai puțin asupra viscerelor metafizice. Acolo doar simți cum îți pulsează inima, cum ar vrea parcă, într-o goană nebună, să iasă din piept și să mai bată încă o secundă la firul ierbii.

De ce iubim echipa națională? Pentru că, de departe, din lumea toată, iubirea este cel mai puternic sentiment, iar fotbalul, prin frumusețea sa genuină, ne cuprinde clipă de clipă și ne adună în același loc, pe stadionul pe care primim dreptul să mai visăm o dată.

Iubirea pentru echipa națională este acea trăire înălțătoare pentru care nu există o definiție, dar îi putem jura credință pentru totdeauna, indiferent de rezultate. Iubim echipa națională pentru că știm din adâncul sufletului că niciodată nu am fost prea mici pentru a face față prezentului și niciodată prea mari pentru a nu visa la mai mult.

De-a lungul anilor s-au schimbat multe la echipa națională: au venit și au plecat selecționeri, au fost convocați jucători pe care am fi pariat că ne vor readuce la un turneu final și nu au confirmat. S-au schimbat chiar și suporterii din tribună: unii, obosiți în a mai crede, au dezertat și au abandonat echipa, rămânând doar niște voci critice la mii de kilometri de iarba în care ai noștri își dădeau viața, pe când alții, și ei la fel de deznădăjduiți, și-au regăsit speranța în piepturi și au venit să mai cânte, să se bucure, să mai strige o dată pentru tricolori. Și ei au plecat de multe ori dezamăgiți, poate uneori chiar furioși, pentru că știau prea bine că talentul, munca și sclipirea nu se antrenează. Dar au iertat, au uitat și s-au întors. S-au întors în peluza de visuri, au pus din nou mâna la acea inimă rănită, la acea inimă de regret, dar care se mai încăpățânează să bată încă o data în nuanțe tricolore.

Timpul parcă a știut să șteargă totul, dar în același timp, a știut să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce nu trebuia pierdut: iubirea infinită și necondiționată de rezultate și clasamente pentru echipa inimii noastre.

Este septembrie și dubla Finlanda – Bosnia zâmbește la orizont. Dincolo de emoțiile titulare incontestabile în aceste jocuri, apare dorința acerbă de revedere. A trecut o vară peste noi, dar nu a dispărut focul tricolor care ne leagă meci de meci de ai noștri și de toți din jurul nostru. Naționala este factorul catalizator care ne unește la final de lună, când probabil toamna își va intra și mai mult în roluri, dar care nu va avea voie să ne risipească, într-un zbor efemer, credința că victoria ne va aparține.

Poate se va dovedi că am fost din nou visători incurabili ale căror idealuri s-au sfărâmat, poate nu vom avea niciun motiv care să ne ofere mândrie și speranță, dar măcar 90 de minute vom visa și lupta neîntrerupt, trup lângă trup și inimă lângă inimă pentru aceleași culori, pentru același crezământ. Poate vom fi din nou martori ai neputinței ultimelor decenii, dar, în tot acest moment prelungit de suspin vom avea clipe în care vom zâmbi larg, cu pulsul la infinit și cu iubirea dincolo de cer.

Nations League nu este o competiție care să ne blocheze visul de a ajunge din nou la un turneu final, dar poate fi ancora de care să ne agățăm în drumul nostru spre reconfirmare, acea competiție menită să ne facă să tragem aer adânc în piept și să privim departe în așteptarea succesului care să dezlege blestemele ultimelor decenii.

În ultimii ani cheia succesului tricolor a fost greu de găsit, am alergat parcă prea mult să o atingem măcar pentru o clipă, alteori am ținut-o în mână și i-am dat drumul înainte de ultimul fluier, dar, indiferent de trecut, prezentul și viitorul strigă într-un singur glas să nu abandonăm să o mai căutăm. Așa că, tricolori din tribună și din teren, hai să mai încercăm o dată!