#VOCE Sfertul de o sută de ani

Să tot fi fost octombrie târziu și ploios, acum 6-7 ani, mă apropiam de Gare du Nord agale, că nici bucket-hat-ul și parka din dotare nu mai făceau făță ruperii de nori de pe cerul capitalei Franței, "marele București", cum îl alintam înainte să înnoptez la un hotel din apropierea altei gări, Lyon.

Cum nu am dezvoltat cea mai bună relație cu avionul, mersul cu trenul, în special în Europa, a fost întotdeauna ideal, mai ales că un Paris-Londra în două ore jumate sună mai mult decât practic. Speram eu și idilic, dar în zadar. Ajuns în apropierea ghișeului(deh, metehne vechi), dau o căutare prin minte la noțiunile de franceză rămase prin vreun colț, și ăla uitat de timp. Mă găsesc zicând un "Bonjour" apăsat, dar nu foarte, atât cât să nu-l supăr pe distinsul franțuz uscățiv din făță mea, cu ecusonul prins de cămășă cu însemnele companiei naționale feroviare, unde abia distingeam un "...ent", semn că putea avea chiar prenumele lui Blanc, stânca din defensiva “cocoșilor" de la Mondialul la care s-au încoronat regi ai lumii, Franța '98. Iar salutul meu avea să rămână și unicul din acea interacțiune, fiindcă Laurent, cum bine am presupus eu, nu a catadicsit să mi-l întoarcă, aruncându-mi o întrebare scurtă și directă legată de destinația mea finală. "One way ticket to London", răspund pe o engleză ce mi-era mai aproape de naturalul limbii, în sensul de organ al simțului gustativ. Atunci a fost și momentul în care am înțeles că seniorul Djuvara nu glumea când povestea că niciun, dar nici măcar un francez nu iubește un englez, și e valabilă mai mult decât viceversa.

De ce ar face-o? Englezii au decis că Waterloo să fie stația de sosire a Eurostarului din Paris, iar asta timp de 13 ani, până în 2007. Umorul englezesc negustat de unii ca Laurent. Iar tânărul meu începuse să o rupă pe franceză, și nimic altceva, mai sprinten decât Mbappe, atunci când decide că e cazul să ia la picior jumătatea adversă, împreună cu toți adversarii aferenți. Nici urmă de dorința de a-mi înțelege doleanțele, nici urmă de a mă ajută să îmi procur biletul ăla ce stătea în calea voiajului pe sub Canalul Mânecii. Și nici măcar nu mă cheamă James.

Sâmbătă sunt “sferturi” mondiale în Qatar, iar capul de afiș de la adevăratul "Mare Circ" îl ține Franța-Anglia, o partida care transcende execuțiile lui Giroud, pasele lui Henderson sau gafele lui Maguire, și care te poartă, pe cai africani pur-sânge, tocmai în bătăliile ce au compus "Războiul de 100 de ani" și până la incursiunea napoleniana de la începutul secolului 18, sfârșită de britanici în orașul ce da numele stației în care opresc trenurile ce tot vin de la Paris(sic!). Nu mai sunt pretenții teritoriale ori interese economice, iar singura dinastie ce revendică un loc în semifinale, de data asta, se numește Thuram. Cu tatăl campion mondial în '98, după acea "dublă" în semifinală de vis cu Croația, și fiul, Marcus, ce speră să îi calce pe urme în deșertul Mondial din Qatar și primul obstacol în calea visului, ironic, e vecinul de peste Canal.

Dar Caselor de Valois de Plantagenet le-au luat locul "instituții" precum Mbappe și Kane, ale căror sete de victorie pare mai mare ca niciodată, iar “sfertul” din weekend aduce într-o postura inedită pe măcar unul dintre protagoniști. Cel mai bun marcator împotriva a celui mai prolific pasator, iată ceva la care merită să te gândești în fața unui pint, înaintea meciului, când îți faci loc cu brațele spre tejgheaua barului, plină de oameni care chiar fac rezervare acolo. De neconceput.

Bere versus vin, și aici o temă de aplecat peste, poate la fel de ofertantă că bătăliile de la Crecy sau Castilon. Și sigur-sigur, dacă intri într-un pub englezesc, ca francez, ori într-un boutique, ca englez, o să arunci cu ochii peste cap de mai multe ori decât o fac iubitorii fotbalului când aud ce sume s-au plătit pe Maguire, atunci când auzi de tabieturile unora și preferințele celorlalți, tu fiind mereu în tabăra opusă.

“Englezii au umorul, dar noi avem vinul" obișnuia să spună ilustratorul și poetul Roland Topor, și cum ai putea să îl contrazici? Doar pornește într-o incursiune bahică pe străzile Parisului la orele dimineții și ale prânzului, savurează un Grenache, apoi îndreaptă-te spre Gare du Nord, cu speranța că nu nimerești vreun Laurent, ia Eurostarul, treci "Mâneca” și poposește în centrul vibrant al Londrei, eventual încearcă un pub și cere o bere blanche, și ai să realizezi despre ce vorbea creatorul de umor suprarealist.

Uneori ai impresia, în special în ultimele decenii, că englezii și francezii se urăsc atât de mult încât au ajuns să se placă. Sau să le placă această "dușmănie". Iar asta până la punctul în care aroganță urmașilor lui lui Alfred cel Mare marchează chiar înainte de finalul meciului, când afirmă că nemții sunt, de fapt, marii lor rivali în ceea ce, la fel de mândri numesc, "The Beautiful Game". Sigur, de la acea finală din '66, în care s-a decernat singurul trofeu mondial al inventatorilor jocului, axa Londra-Berlin a însemnat supremă rivalitate din fotbalul european, iar la Paris au început să fie strambate primele mustăți subțiri. Dar, după Mondialul american, unde ambele forțe s-au catapultat în preliminarii, "cocoșii" și-au făcut temele și au triumfat la ei acasă, pentru că la doi ani după, să cucerească și Europa. Iar asta a fost mânușa aruncată britanicilor, care s-au zbătut fără succes la turneele finale importante din ultimele două decenii, fie că au avut în teren o panoplie de nume sonore, de la Alan Shearer, Owen și Heskey până la echipa aia în care străluceau Gerrard și Lampard, dar care a fost răpusă de Brazilia, la Mondialul asiatic.

Până la ora meciului de sâmbătă se vor difuza scene cu Mbappe și Kane, Deuschamps și Southgate sau Rabiot și Hendo, se vor prezenta imagini cu celebrii suporteri englezi, minus puburi pe fundal, ori fanii galici, cu creastă părului vopsită în tricolor. Poate cu acel blanche în mâna. Fără alcool. Dar partida asta e mult mai mult de atât. O știu și francezii, se aude și peste Canal. Pentru că, vorba scriitorului Jerrold, se putea și mai rău, "puteau fi chiar vecini".